Isprăvile lui Sinbad. Episodul 2. Căpitanul Ramzi povestește

M-am așezat lângă catarg, fumând din narghilea și privind ușor distrat forfota echipajului. Căpitanul Ramzi mi s-a alăturat după un timp, și am fumat împreună vorbind despre vietățile din adâncuri. Căpitanul avea un grai domol și plăcut, și nu după mult timp câțiva mateloți ni s-au alăturat. Farhad s-a apropiat, și, ca noi toți, a ascultat încântat povestea bătrânului lup de mare.
— S-a întâmplat în urmă cu douăzeci de ani, a început căpitanul. Conduceam pe atunci un vas care transporta ulei din Damasc până în Fustat. În ziua când ridicasem pânzele vântul părea să fie prielnic, dar ceața nu se risipise în timpul dimineții și apăsa peste apă ca o pasăre gigantică și greoaie. Neobișnuita fierbințeală a aerului ne făcea să ne gândim la o cloșcă ce dormitează peste Mediterana, prinzându-ne sub pântecul ei. De altfel, Mussa, unul din marinari, a prins numaidecât să izvodească un cântec care suna așa:

„O, Allah
Ce-i cu cloșca asta
Care nu mai zboară?
E așa de cald Allah
Nu e normal.“

Oamenii lucrau în lenevie, toropiți și frământați de neliniște. Eu stăteam la prova și scrutam neîncetat orizontul, care nu se zărea deloc, ceea ce era cu adevărat ciudat, căci vântul sufla cu putere și, judecând după repeziciunea cu care străbăteam apele, ar fi trebuit să vedem măcar o spărtură în marea de ceață. Călătorea oare ceața cu noi? Era cumva un demon? M-am rugat Preputernicului cerându-i să ne ajute, dar El, cum se va vedea, avea alte gânduri cu noi. Cu fiecare oră trecută înaintam tot mai departe în necunoscut, așa că l-am înlocuit pe timonier și am încercat să navighez singur, având încredere în instinctele mele. Mare greșeală am făcut, ascultătorilor. S-a dovedit mai apoi că, închipuindu-mi că pot cârmi vasul pe calea cea bună, m-am învârtit de fapt în cerc. Totuși, cred că nici cel mai încercat marinar nu putea face mare lucru. După mai multe zile în care abia am simțit venirea întunericului, totul fiind luminat, chiar și noaptea, de strălucirea lăptoasă a ceții, mateloții vorbeau deja despre djinii mărilor, și pe fețele lor se putea vedea o teamă adâncă. Unii din ei au încercat să se revolte, însă le-am explicat cu calm că nu era vina nimănui și că n-ar ajuta cu nimic dacă m-ar mazili. „Ba nu!“ a strigat Mussa. „E vina căpitanului, care ne-a adus aici să murim!“ Tocmai îmi scoteam hangerul și mă pregăteam să i-l înfig în gât, când marea a prins să fiarbă și, din mijlocul unei spume care se ridica înaintea noastră într-o coloană tot mai înaltă, a apărut o dihanie verde și slinoasă, cu șase ochi negri, ca de păianjen, fără brațe sau picioare. „Allah!“ am strigat cu toții, și am pus mâna pe arcuri. Uriașa făptură, depășind cu două catarge înălțimea vasului, s-a aplecat spre noi, iar eu, temându-ne că vrea să ne înghită, le-am poruncit marinarilor să coboare buscaforul și să umfle vela mare cârmind la tribord, așa încât să ne ferim cum putem de apropierea arătării diavolești, însă monstrul, dovedind că ne înțelege gândurile, ne-a pus în cale un fel de tentacul și ne-a oprit în loc. O voce cavernoasă, însoțită de o duhoare greu de suportat, a spus: „Stai liniștit, căpitane.“ Trăgându-mi sufletul, am răcnit cât am putut de tare: „Creatură a adâncurilor, ne e frică de tine! Ce vrei de la sufletele noastre?“
„Să mă ascultați, a făcut monstrul. Mi se spune Puroiul-Mărilor, dar numele meu adevărat e Azzi Halima, și acum multă vreme eram cea mai de vază odaliscă din haremul sultanului Amir ben Fattah. Viața era dulce și ușoară, dar mintea mea cea proastă m-a făcut să râvnesc la libertate, de parcă libertatea se potrivește cu firea unei femei. Nu știam pe atunci că Allah îmi hărăzise cea mai bună viață cu putință, în care nu aveam altceva de făcut decât să-l slujesc pe bunul meu Amir și să huzuresc. De parcă eram pradă unei molime, buchiseam pe ascuns cărți de filosofie și știință ce mi-au sucit mințile și m-au înrăit în așa hal, încât m-au făcut să cred că traiul alături de un bărbat e o mare pacoste, și că doar alături de o femeie voi putea să mă simt iubită cu adevărat. Am întâlnit o altă stricată ca mine, o femeie ușoară ce-mi împărtășea visele și care m-a împins spre prăvălia unui vraci african. Acolo am învățat cum să înșel încrederea cinstitului meu soț adormindu-l cu ierburi. Apoi, spre rușinea mea, am fugit în lume însoțită de femeia aceea, îmbrăcate amândouă în straie bărbătești, hotărâte să trăim împreună pentru tot restul zilelor. Ne-am retras pe o insulă din mijlocul mărilor și ne-am continuat traiul nostru fățarnic și spurcat. Știu că am greșit în ochii Profetului, pacea fie asupra lui, căci, așa cum mi s-a arătat într-un vis, soțul meu, umilit și îndurerat, m-a blestemat să nu-mi găsesc liniștea și să-mi pierd frumusețea în cel mai groaznic fel cu putință, până când un bărbat nu se va milostivi de mine și, fără să-i pese de trupul meu oribil, nu mă vă drăgosti chiar dacă aș fi un munte de puroi trăind în mare. Așa că, preacinstiți negustori și marinari, dacă se găsește unul dintre voi care vrea să-i facă un bine unei femei nenorocite și pline de căință, acela nu va rămâne fără răsplată. În schimbul sămânței pe care un bărbat va trebui s-o verse în pântecul meu (dar nu prin săvârșirea malahiei, ci așa cum a lăsat Allah dintotdeauna), eu făgăduiesc să-i rămân pe veci credincioasă și iubitoare. Mă voi preschimba din nou în femeia care am fost și voi jura credință veșnică acelui om.“
Auzind asta, jumătate din echipaj s-a scârbit, iar cealaltă jumătate a fost de acord cu târgul propus de Puroiul-Mărilor. Am strigat repede:
„Puroiul-Mărilor, dar cum va putea un bărbat să te iubească pe tine, care ai cincizeci de stânjeni înălțime?“
„Iată, vârându-și mădularul în acest tentacul“, a glăsuit monstruozitatea și a coborât spre noi un braț lung și subțire care-i crescuse chiar atunci din trupul slinos.
„Netrebnicilor!“ am strigat spre marinarii care erau gata să creadă în tertipurile dihaniei. „Nu vedeți că vrea să-și bată joc de voi și să vă trimită către pierzanie în ochii lui Allah? Dacă tot ce-a spus e o minciună? V-ați gândit la asta? Oare n-ați citit Haditul? Singurul care poate să reziste demonilor e cel care poartă asupra lui o potcoavă a armăsarului lui Mohamed. Doar eu am parte de un asemenea lucru sfânt, așa cum știe toată lumea.“ Am scos deci potcoava de care nu mă despărțeam niciodată și care mă scăpase din multe primejdii de-a lungul anilor. O am și acum asupra mea. Priviți-o, ascultătorilor, și vă închinați. E chiar potcoava armăsarului Profetului nostru, pacea fie asupra lui. Ca și voi, în urmă cu douăzeci de ani, oamenii din echipaj s-au cutremurat. Atunci eu m-am rugat Domnului să mă întărească, am apucat potcoava în dinți, mi-am dat jos șalvarii și am apucat cu amândouă mâinile tentaculul de puroi. Am izbutit să-mi vărs sămânța foarte repede, semn că Allah era cu mine. Imediat, monstrul a prins să se răsucească, să pufăie și să scuipe foc și, în câteva clipe, o lumină orbitoare ne-a învăluit pe toți. Când ochii ni s-au obișnuit din nou cu lumina zilei, am văzut că apele redeveniseră calme. Ceața plecase, iar pe punte zăcea o femeie goală, de o rară frumusețe.
"Îți mulțumesc, căpitane, a strigat ea. M-ai scăpat din ghearele blestemului. Sunt a ta pe vecie. Fă ce vrei cu mine!"
Am luat cuțitul și i l-am înfipt în gât, spunând:
"Ți-ai înșelat soțul și te-ai dedat la farmecele perverse unei alte femei. Pentru asta nu există iertare în ochii lui Allah. Du-te acum la peștii care ți-au fost tovarăși."
Și am aruncat-o peste bord. Așa s-au întâmplat lucrurile atunci, ascultătorii mei. Dacă veți mai întâlni un Puroi al Mărilor, nu vă fie frică. E o femeie blestemată.“

Așa a încheiat povestirea căpitanului Ramzi. A tăcut, ascunzând la sân potcoava sfântă, apoi a tras din narghilea și s-a sprijinit de catarg. Am izbucnit cu toții în aplauze.