Isprăvile lui Sinbad. Episodul 1. Plecarea.

Prieteni, acum când îmi aștept cu seninătate sfârșitul, vreau să vă istorisesc ultima mea călătorie. Ajuns în al șaizeci și patrulea an de viață, la câteva luni după moartea ultimei mele soții (care, la fel ca celelalte, nu mi-a lăsat moștenitori), am luat hotărârea să vând casa, acareturile și herghelia, să preschimb jumătate din bani în stofe de mare preț și, cu gândul de a face negoț, să mă îmbarc pe o corabie ce se îndrepta spre miazăzi. Eram însoțit de blândul și credinciosul meu Farhad, precum și de Aisha, fata răposatului Selim, pe care fosta mea nevastă o îndrăgise și o crescuse de mică. În afară de aceștia mai luasem opt nubieni de încredere pentru căratul mărfurilor și a celorlalte lucruri trebuincioase unei călătorii atât de lungi.
Prieteni, unii din voi au fost tare supărați că plec. Cu câteva zile înainte de îmbarcare mi-ați trecut pragul aducându-mi felurite daruri și privindu-mă în tăcere în vreme ce vă mângâiați bărbile, ca și cum ați fi căutat să vă convingeți dacă sunt nebun sau nu. Când vă lămureați că mintea mea, slavă lui Allah, se afla încă în deplinătatea puterilor, mă căinați spunând că la o asemenea vârstă nu negoțul și călătoriile ar trebui să mă frământe (poate, cel mult, un pelerinaj la Orașul Sfânt, pentru a cădea la pace cu Dumnezeu și cu oamenii), și mă întrebați de ce oare nu mă mulțumesc cu un trai liniștit în grădinile din Basora, unde vă încântasem ani de zile cu povești despre mările și ținuturile înfricoșate pe care le colindasem în tinerețe. „Călătorului îi șade bine cu drumul“, vă răspundeam eu făcându-vă cu ochiul, și apoi chicoteam în barbă. Adevărul e că dorința de călătorie, ca o febră a sângelui, nu mă părăsise niciodată, iar acum, când mă apropiam de marea călătorie în ținutul umbrelor, voiam să mai vântur pentru ultima oară această lume felurită și plină de minunății.
Iată-mă așadar îmbarcat pe bordul „Kalilei“, în a doua zi a lunii Safar, în anul două sute șapte de la Hegira. Corabia era bine apărată de zece tunuri grele, cumpărate cu doar două săptămâni înainte de căpitanul Ramzi Abdul-Ghani, un vechi cunoscut de-al meu. Pe lângă aceste arme noi și puternice, menite să liniștească temerile oricărui negustor, căpitanul se înconjurase de o suită de mercenari iemeniți, înarmați până în dinți cu sulițe și arcuri, așa încât nu ne temeam de atacurile piraților și nici de primejdiile coastei etiopiene, unde se spune că sălbaticii Gazili năvălesc noaptea peste navele ancorate în larg și masacrează echipajele fără să le pese de bogățiile pe care le-ar putea fura. Cu oamenii puteam așadar să ne descurcăm; în privința furtunilor, a monștrilor marini, a bancurilor de nisip și a stâncilor ascunse în apele prea puțin adânci ale coastelor, ne găseam la mila lui Allah, și nici unul dintre noi nu putea cere mai mult de atât.
Bunul meu Farhad era încântat, dar în același timp trist, căci trebuia să lase în urmă orașul din care nu ieșise niciodată până atunci. Stătea la pupa privind cu un surâs dulce portul Basorei care se îndepărta tot mai mult, și nu o dată l-am zărit suspinând. Minaretele au dispărut curând în urma pâlcurilor de copaci, iar vasul a coborât fluviul cu sprinteneală spre Golful Persic, parcurgând cele patruzeci de leghe până la întinderea nesfârșirii. Ah, prieteni, ce priveliște îmbătătoare, care de fiecare dată îmi umple sufletul de miere! Grozav și nestatornic, prieten năbădăios, tărâm al abisurilor fără de sfârșit! L-am mângâiat pe creștet pe Farhad și l-am povățuit să țină minte această zi, căci apele ne spun povești tot timpul și noi trebuie doar să le ascultăm. L-am lăsat pe punte, sorbind cu nesaț frumusețea firii și gândindu-se la înțelepciunea lui Allah, și am coborât în cabină, unde Aisha, mai sfioasă de felul ei, își petrecea mare parte din zi brodând la lumina unei lămpi cu ulei.
— Dragă Aisha, am spus, dacă poftești să vezi întinderea apelor, te însoțesc pe punte.
Ea, care tocmai mânca o măslină, a rostit următoarele cuvinte mestecând încă, iar apoi, după ce a terminat de vorbit, a scos sâmburele și l-a pus cu grijă pe o bucată de pânză:
— Nu, mulțumesc.
— Dar, Aisha... am stăruit eu. Îndrăznesc să spun că această zi îți este rivală în frumusețe. A ieși acum pe punte înseamnă a te privi într-o oglindă.
Ea a răspuns că vorbele mele o măgulesc, dar că-i e rușine de mateloții ce-i aruncă priviri necuviincioase. Am mângâiat-o pe creștet, am sărutat-o și am strâns-o la piept cu mare drag. Părul ei avea un miros plăcut de busuioc, iar sânul ei feciorelnic îmi dădea de știre că inima bietei fete s-a tulburat, căci se zbătea mai-mai să-i sară din piept. I-am pus mâinile pe umeri și am apăsat-o cu blândețe. Ea s-a supus, deși a suspinat un pic. Mi-am ridicat caftanul și l-am ținut sub bărbie, în vreme ce Aisha a săvârșit cu gura lucrarea bucuriei, iar de data asta n-a mai făcut nazuri la sfârșit și nici n-a izbucnit în plâns, ceea ce m-a mulțumit peste măsură. Am lăudat-o pentru cumințenie și m-am întors pe punte cu zâmbetul pe buze.