Din secretele vieții de actor. Episodul 1

Această postare vorbește despre fascinanta viață de actor. M-am gândit că, datorită imaginii pozitive de care se bucură Actorul în România, oamenii vor fi curioși să afle ce se întâmplă la un casting, cum e la o filmare, ce probleme specifice apar în abordarea unui rol, ce drame stau în spatele creației autentice sau câtă implicare și solicitare necesită o piesă de teatru.

Aș vrea să spun de la început că cea mai mare și mai dificilă problemă a actorului e învățarea de text. De altfel, asta e și percepția comună. Mulți oameni m-au întrebat: "cum se poate, domnule, să vorbești încontinuu 2 ore? Mi se pare cel mai greu lucru din lume." Într-adevăr, e foarte greu. Puțini oameni reușesc această performanță, care e demnă de toată lauda - și o spun fără falsă modestie. Îți trebuie cel puțin 3 ani de studii mnemotehnice ca să fii în stare să reții atâta text. În UNATC, rectorul are în mod tradițional un mic aparat de rezonanță magnetică pe care-l ține în biroul lui. Uneori, câțiva studenți merituoși sunt scanați și rezultatele sunt proiectate în sala Berlogea: se poate vedea limpede cum creierul colegilor tăi se modifică de la o săptămână la alta, cum se formează noi legături neuronale și se activează părți corticale până atunci adormite; Smaranda Ciceu, o studentă care acum urmează un doctorat la Universitatea din Austin, Texas, a construit în cămin un dispozitiv de izolare probabilistică a legăturilor neuronale, corelând astfel învățarea de text cu identificarea matricei cerebrale aferente. A fost doar o chestiune de timp până când a reușit traducerea structurilor neuronale în cuvinte și expresii. Stimulând electric anumite regiuni cerebrale din creierul subiectului Cătălin Bordea (care învăța "Romeo și Julieta"), ea a descărcat pe laptop întreaga scenă a balconului. Am râs cu toții când am văzut pe transcriere ce imagine mentală a asociat Bordea cuvântului "capulet": un cap penetrat de un penis, urmat de litera T. E un mare păcat că Smarandei Ciceu nu i s-au recunoscut meritele și că, pentru a-și continua cercetările, a trebuit să plece din țară. Nu ne recunoaștem valorile.

O altă problemă deosebit de interesantă este impostația (sau pronunția sibeliană). Nu poți fi numit actor adevărat dacă nu cunoști secretele tehnicii lui Sibelius, poate cel mai renumit impostator al lumii, a cărui șoaptă, se spune, putea fi auzită de la 850 de metri. El a elaborat modalitatea de a rosti cuvintele folosind așa-numitul "algoritm metalic", care presupune antrenarea simultană a limbii și a minții pentru producerea unui sunet ideal. În funcție de gradul de experiență al impostatorului, sunetul ideal vibrează în mod specific pentru fiecare spectator în parte. Complexitatea incredibilă a acestei tehnici o face extrem de dificil de stăpânit. Totuși, ca reprezentanți ai elitei artistice, actorii din UNATC trebuie să învețe să se supună acestor rigori. Avantajele sunt extraordinare. Chiar dacă acum sunt șomer și n-am mai fost pe scenă de luni de zile, pot să-i șoptesc nevesti-mii "adu-mi un prosop" în timp ce fac duș; ea mă aude de fiecare dată chiar dacă e în sufragerie. Îmi aduce prosop.

Să nu mai spun de orele de lupte scenice, de istoria teatrului, de actorie propriu-zisă... După cum văd, aceste amintiri mă copleșesc, așa că voi dedica fiecăreia un spațiu pe blogul meu. Le-aș scrie pe toate deodată, dar omul, dacă nu e antrenat în UNATC, nu poate face față unei asemenea cantități de text.

Pe data viitoare.